Fotografia de nud ca terapie și formă de libertate, cu Cristian Crisbășan

cristian crisbasan

Marți, 27 septembrie 2016, ora 19, la Gallery Cafe

25 de locuri disponibile

Inscriere aici: https://goo.gl/forms/sEGxB3XDeQu0Dyu82

Context

Una dintre cele mai mari manipulări din istoria omenirii – rușinea față de nuditate – a fost indusă special pentru a putea controla oamenii. Omul rușinos și rușinat este vulnerabil și, deci, ușor de stăpânit  și manipulat psihologic.
Atât de înrădăcinată a ajuns să fie această rușine în mintea oamenilor – transmisă „genetic” din generație în generație – încât este tragicomic de observat că infractorilor și criminalilor nu le este rușine să apeleze răul adevărat, dar le este rușine să comită un rău fals – adică nuditatea.  Oricine simte o jenă – mai mare sau mai mică – să se expună gol.
În volumul său „Trupuri de femei, priviri de bărbați – Sociologia sânilor goi” (Humanitas, 2009), sociologul francez Jean-Claude Kaufmann scrie: „În fiecare societate, anumite părți ale corpului bărbaților și femeilor au putut fi expuse, uneori cu generozitate, inclusiv părțile cele mai intime, alteori cu mai multă zgârcenie. De la o societate la alta: rareori coincideau, rareori se prezentau la fel și rareori erau justificate în chip asemănător. Semnificația modului de a privi nuditatea s-a schimbat, la rândul ei, mult: abia la sfârșitul Evului Mediu nuditatea feminină începe să se identifice cu dorința, iar vederea nudului capătă conotația erotică pe care o cunoștem azi (Bologne, 1986)”.
Apare clar că cenzura asupra nudității a derivat din cenzura și mai mare asupra sexualității. Nici o altă funcțiune fundamentală a ființei umane nu a fost mai alterată, pervertită, manipulată, cenzurată și condamnată decât sexualitatea.
Așadar, nuditatea trebuie cenzurată pentru că ea duce automat la sexualitate. Când s-a inventat „fructul oprit”, plăcerea a devenit și ea vinovată. Și cum motorul principal al vieții umane este continua căutare a plăcerii – tot ce facem și sub orice formă, zi de zi, este o continuă căutare a unei stări de bine – atunci soluția a fost simplă: legiferează-i omului plăcerea într-un anumit fel, pentru a-l controla și a-l face să performeze într-un anumit scop impus de tine, legiuitorul-cenzor. Asta a dus și la reglementarea intimității, în sensul că ea nu a mai fost lăsată la latitudinea suverană a individului – în primul rând, trebuie să-mi ascund nuditatea pentru că este rușinoasă, ilegală, imorală și păcătoasă, nu pentru că eu simt că nu vreau s-o fac.

Cenzura s-a extins, de-alungul timpului, la toate formele de exprimare a imaginii nudității și sexualității umane – de la spațiul privat și până la cel al creației artistice.
Ca și în cazul prohibiției la alcool – care a avut fix efectele inverse (și mai multă corupție, alcoolism, crime, bani negri, promiscuitate și moarte) – cenzura nudității a dus la pornografie. Este absurd și tragi-comic cum azi este absolut în regulă să vezi în spațiul public crime, atrocități, mizerie, degradare, ipocrizie, dar este imoral și păcătos să vezi un trup uman gol sau doi oameni care fac dragoste. Se poate observa lesne că sute de ani de cenzură a nudității nu au produs un om mai „moral”, ci doar un om mai alienat – nevoit să se ascundă și să mintă, să trăiască duplicitar, să apeleze la ipocrizie și să fure ceva interzis nefiresc și nedrept.
Și pentru că această cenzură se întemeiază pe o deturnare grosolană a simbolismului trupului uman gol, natural și firesc – dispariția ei nu ar conduce în nici un caz la popularea spațiilor publice cu oameni care umblă goi sau care fac sex. Dar ne-ar scăpa de toată gama de reacții stupide pe care 90% dintre oameni le au la vederea unui trup gol, fie el pe o plajă sau într-o lucrare de artă. Și ne-ar vindeca de vulnerabilitatea rușinii și de falsul sentiment de vină. Și ne-ar elibera.

Cenzura puritană, justificată ideologic de morală și religie, a stigmatizat imaginea omului gol, pentru a transforma nuditatea într-un tabu. Astfel, nudul a căpătat, în mod fals și nefiresc, o putere simbolică de reprezentare negativă.
Sensul și valoarea nudității umane au fost deturnate prin manipulare tocmai pentru a putea fi blamate și demonizate.
Pe de altă parte, în relație complementară directă cu interzicerea nudității, veșmintele au căpătat și ele o funcțiune în plus – față de cea inițială strict utilitară și apoi de cele estetică și comunicațională – aceea de instrument de cenzură necesar pentru interzicerea nudității. Adică, azi ne îmbrăcăm mai ales și pentru că (ne) este rușine să nu fim văzuți goi. Nuditatea umană este reală, naturală, firească și inocentă. Doar vulgaritatea din mintea cenzorilor a transformat-o în tabu.

II

Creația artistică nu se poate supune vreunei forme de morală sau vreunei ideologii impuse din afară. Creația are propria sa morală născută din legile naturale ale cunoașterii. Creația artistică este probabil cea mai completă și profundă formă de cunoaștere umană. Iar istoria artei ne arată că tocmai chestionarea, contestarea și punerea în dezbatere a moralei sociale și a diferitelor ideologii a dus la libertatea necesară cunoașterii și creației. Acestea nu ar fi fost posibile fără dărîmarea tabu-urilor și prejudecăților, fără ocolirea căilor bătute și a locurilor comune.
Iar morala creației autentice are ca element fundamental onestitatea afirmării și exprimării libere, necenzurate  – dreptul la excepția punctului de vedere unic al creatorului asupra omului și lumii.

De aceea, fotografia de nud nu poate fi despre o cosmetizare a realității trupului uman prin prisma vreunei morale exterioare sau prin limitări ideologice. Ci este, în primul rînd, despre asumarea unui tip de gîndire și receptare a ființei umane – abordare lipsită de prejudecăți și tabu-uri. Tabu-ul a transformat, fals și artificial, nuditatea umană într-o povară. Eliberarea de această povară ne arată că nu poate exista creație autentică dacă libertatea de expresie este cenzurată, amendată, limitată, manipulată și deturnată ideologic. Libertatea de creație ca formă de cunoaștere nu poate exista nici cu jumătăți de măsură, nici cu proteze sau cîrje, nici cu falsitatea perfecțiunii ideologice sau cu manipulări de tip “politically correct”. Și nici cu cosmetizările estetice ale chirurgiei plastice și/sau machiajului ori prin corecturi digitale de tip Photoshop.

Fotografia de nud nu se reduce la reprezentarea calofilă și morală a anatomiei umane, croită pe tiparele strîmte ale gusturilor populare de top sau, la polul opus, ale dictaturii academismului rigid și autosuficient.
Nuditatea autentic reprezentată nu este strict legată de anatomie, ci dimpotrivă – o imagine cu un trup gol nu este fotografie de nud. Este o poză cu o ființă umană în pielea goală, o reproducere mecanică, tehnică, lipsită de autenticitate și de identitate. Iar lipsa de identitate este lipsă de onestitate.

O fotografie de nud este o imagine-portret, o documentare a felului în care personalitatea, emoțiile și stările unei ființe umane dau expresie anatomiei, dîndu-i identitate si autenticitate, în starea de nud, într-un anumit moment dat, într-un context anumit.
Pentru a ajunge la acest nivel este nevoie ca mai întîi spiritul și gîndirea – ale fotografului, modelului și publicului – să fie dezbrcăcate de armurile prejudecăților și tabu-ului pentru a fi puse în contextul corect al libertății de cunoaștere și expresie. Dar mai ales, nudul uman trebuie eliberat de asocierea forțată cu sexualitatea, manipulare indusă special pentru a da obiect de aplicare cenzurii. Pentru că tabu-ul a fost impus să inducă frica, rușinea și vinovăția – cei trei asasini ai creației artistice și libertății de cunoaștere.
Iar fotografia poate fi una dintre formele de terapie capabile să ne vindece de tirania tabu-ului, de alienarea falselor morale, de frică și rușine, redându-ne libertatea de creație și exprimare.

Despre toate acestea și încă multe altele vom povesti pe 27 septembrie alături de Cristian Crisbășan, în cadrul Bucharest Photo Week 2016.
Nu rata prezentarea!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *